Tulburarea de panica

Tulburarea de panica

Tulburarea de panică este numită și „frica de frică”, deoarece persoanele care suferă de această afecțiune ajung să se teamă de simptomele fricii (sau de un „atac de panică”) și interpretează simptomele respective ca  fiind semne că li se va întâmpla ceva foarte rău. Frica apare în general atunci când suntem într-un pericol real și folosește ca semnal de alarmă ori ca un semnal de pericol trimis creierului nostru, astfel încât noi să ne protejăm de pericol. Simptomele fricii (palpitații, respirație intensă etc.) sunt menite să ne ofere energia de a fugi de pericol ori de a-l înfrunta (aceasta se numește reacția „luptă-sau-fugi”). De exemplu, inima bate cu putere atunci când suntem în pericol, pentru a pompa mai mult sânge cu oxigen. Oxigenul ne dă mai multă energie ca să fugim ori să luptăm în caz de pericol. Aceasta este o reacție firească la un pericol real, ceea ce numim „alarmă reală” și ea este înrădăcinată în organismul nostru de milioane de ani.

În tulburarea de panică, organismul crede că suntem în pericol, deși nu există niciun pericol real care să ne amenințe. Atunci când frica apare în absența pericolului, noi spunem că este o „alarmă falsă”. Este asemenea unui alarme de incendiu care pornește cu toate că nu există niciun foc prin preajmă. Cu timpul, această alarmă falsă devine o „alarmă învățată”, ceea ce înseamnă că începeți să vă temeți tocmai de simptomele fricii care sunt de fapt menite să vă protejeze de pericolele reale, întrucât nu înțelegeți de ce aveți aceste simptome. Astfel, începeți să credeți că este periculos să faceți atacuri de panică – că asta înseamnă că se petrece ceva rău cu dumneavoastră.

Dar pe măsură ce începeți să percepeți aceste atacuri ca fiind situații periculoase, vă provocați o teamă și mai puternică sau și mai multe atacuri de panică în viitor, în încercarea de a face față falsului pericol. Paradoxul în tulburarea de panică este că începeți să vă temeți chiar de simptomele menite să vă apere de pericol. „Convins fiind” că sunteți în pericol, creierul produce din ce în ce mai multă frică (sau mai multe atacuri de panică), deoarece „nu realizează” că de fapt vă temeți tocmai de simptomele fricii și că, în momentul respectiv, nu există niciun pericol real.

Deoarece cred că atacurile de panică sunt periculoase, persoanele care suferă de tulburarea de panică încep să se îngrijoreze în legătură cu atacurile pe care le-ar putea suferi în viitor. De asemenea, ele încep să se teamă și să evite tot ceea ce aduce cu simptomele panicii și induce senzații similare (căldura, exercițiile fizice, lumina soarelui, emoțiile plăcute sau entuziasmul, excitația sexuală, furia etc.) Persoanele suferind de tulburarea de panică încep să își concentreze atenția asupra acestor senzații interne: „Inima îmi bate cu putere – sunt pe cale să fac un atac de cord.” sau „Mă simt foarte slăbit și amețit – o să leșin.”. Mulți pacienți cu tulburare de panică trec prin stări de panică și în timpul somnului.

Numeroase persoane diagnosticate cu tulburare de panică suferă și de „agorafobie”. Acestea se tem de locuri sau situații din care ar putea scăpa mai greu dacă ar avea un atac de panică (de exemplu, „S-ar putea să fac un atac de panică în metrou și să leșin în fața tuturor”). Ele evită să iasă singure din casă, să stea acasă singure, evită magazinele, trenurile, avioanele, podurile, înălțimile, tunelurile, spațiile deschise, șofatul, ascensoarele și altele asemănătoare. Cei care au agorafobie se tem că vor suferi un atac de panică în situațiile menționate și de aceea se străduiesc fie să evite, fie să scape din aceste situații (de exemplu, „Trebuie să ies de aici.”). De fapt, încercarea de a evita și de a scăpa din situațiile anxiogene sunt cele mai importante mecanisme de coping folosite de pacienți în confruntarea cu anxietatea. Atunci când situațiile acestea nu pot fi evitate, ei recurg la diverse modalități pentru a se simți „în siguranță” (de exemplu, poartă la ei o sticlă cu apă). Mulți dintre cei care suferă de tulburarea de panică și de agorafobie au o „persoană de siguranță” ‒ cineva care să fie alături de ei în cazul în care devin anxioși și trebuie să scape neapărat.

Tulburarea de panică și agorafobia apar la persoanele care prezintă o vulnerabilitate specifică, primele atacuri de panică pot fi activate și de situații stresante, cum ar fi mutatul de acasă, conflicte relaționale, intervenții chirurgicale, responsabilități noi sau diverse boli. Mulți dintre pacienții cu tulburare de panică și agorafobie prezintă și depresie, parțial ca o consecință a faptului că au un sentiment de lipsă de control și nu au siguranța că pot să se descurce cu problemele lor. Este posibil ca temperamentul persoanelor anxioase să fie cel care le face mai vulnerabile la tulburarea de panică.

Modalitatea cea mai eficienta pentru remedierea tulburarii de panica si agorafobie este interventia psihologica de tip cognitiv comportamental in care pacientul lucreaza in acelasi timp cu terapeutul. Intervenția de care veți beneficia include unele componente sau toate tehnicile de intervenție care urmează: psihoeducația în legătură cu panica (pentru a învăța să nu vă mai temeți de ea), tehnici de control al respirației, tehnici de relaxare, inducerea panicii (pentru a vă ajuta creierul să învețe că atacurile de panică nu sunt vătămătoare și că nu sunteți în pericol), expunerea treptată la situațiile care declanșează atacurile de panică, identificarea și modificarea interpretărilor eronate ale panicii și senzațiilor de activare fiziologică (de exemplu, „Inima îmi bate foarte tare, o să fac un atac de cord.”) și a asumpțiilor (de exemplu, „Senzațiile fizice sunt periculoase”, „Sunt o persoană fragilă și slabă.”) pe care se întemeiază interpretările eronate; intervenția mai cuprinde tehnici pentru dezvoltarea abilităților de coping în contextul situațiilor stresante de viață, tehnici  de dezvoltare a asertivității (la nevoie) și tehnici de creștere a capacității de a recunoaște și reduce simptomele atacului de panică în momentul în care acestea apar. În plus, se pot discuta și rezolva în cadrul intervenției și alte probleme cu care vă confruntați (de exemplu, depresia).  Intervenția este concepută pentru 12 ședințe. Primele ședințe sunt alocate evaluării și explicării modului în care se derulează și funcționează intervenția, iar restul sunt alocate implementării strategiilor. După depășirea fazei intensive a tratamentului, se pot programa ședințe la interval de două săptămâni, apoi de o lună, pentru menținerea efectului terapiei și pentru prevenirea recidivelor.

Sursa: “Planuri de tratament și intervenții pentru depresie și anxietate”, Ediția a doua (The Guilford Press, 2012).